Continue? Vol. 1 — Aterizare forțată în 8 biți

Volumul 1 dintr-o serie. Da, va avea continuare. Nu, nu vă spunem în ce univers ajunge — încă.

PRESS START

Alex — pe internet cunoscut drept „Ctrl+Alt+Defeat" — își petrecea o după-amiază perfect normală: la o masă din Arcana Inn, sortând cărți pe care nu și le permitea și explicând unui necunoscut de ce jocul lui preferat e, de fapt, subestimat. Atunci a observat-o. O cartonașă care lucea. Nu foil normal. Lucea greșit, ca un pixel blocat pe un monitor vechi.

Alex văzuse destule filme cât să știe regula de aur: nu atingi niciodată obiectul strălucitor și misterios. A atins imediat obiectul strălucitor și misterios. S-a auzit un sunet de „coin" din anii '80, podeaua s-a transformat în cod, iar el a fost aspirat înăuntru ca un fișier tras în coșul de gunoi.

Citise Ready Player One de trei ori. Se pregătise toată viața pentru momentul ăsta. Nu-l ajuta absolut cu nimic.

LEVEL 1-1

S-a trezit într-o lume făcută din cuburi. Cerul era de un albastru plat, iarba era de un verde plat, iar totul avea mai puțini pixeli decât are azi un singur emoji. Trei culori, maxim. Se simțea ca un server de Discord fără Nitro.

A încercat să se ridice și a descoperit că se poate opri în aer la jumătatea unei sărituri — ceea ce, sincer, era mai mult decât reușise vreodată în viața reală. Gravitația aici avea opinii proprii. A aflat asta pierzând două din cele trei vieți în primele treizeci de secunde, învățând experimental unde e marginea unei platforme. Clasic tutorial.

Deasupra capului plutea un rând de cărămizi. Le-a lovit cu capul, pentru că așa se face, și din ele au sărit monede. Nimeni nu a pus întrebări. Nimeni nu întreabă niciodată de ce un om lovește cărămizi cu capul pentru bani. Așa merge economia la începători.

CIUPERCA

A găsit pe jos o ciupercă. În orice univers sănătos, „am mâncat o ciupercă necunoscută găsită pe jos" e începutul unui episod foarte trist. Aici a crescut instant la dublu. Power-up. Alex a decis pe loc că îi place lumea asta mai mult decât realitatea, unde ciupercile de pe jos vin doar cu regrete.

A încercat, din reflex de om crescut cu jocuri de buzunar, să arunce o bilă într-o creatură sălbatică din apropiere ca s-o „colecționeze". Creatura l-a privit cu un dezgust profund. Se pare că nu toate universele au același regulament de bunăstare a animalelor. În unele, arunci mingi în fauna locală. În ăsta, primești o privire.

SABIA CARE NU ERA SABIE

Undeva pe drum a găsit un băț care făcea „vzzz" când îl flutura. L-a ridicat eroic, cu ambele mâini, sigur că devenise, în sfârșit, cavaler al unui ordin galactic. Era o creangă. „Vzzz"-ul venea de la o albină din tufiș. Forța, se pare, nu era cu el.

Puțin mai încolo, o pălărie zdrențuită a sărit pe el și a insistat să-l „sorteze într-o casă". După trei secunde de gândit intens, l-a repartizat categoric în casa „Cei care mor la primul nivel". Alex a considerat-o o evaluare corectă și, spre deosebire de un anumit sistem de sortare celebru, complet lipsită de favoritisme.

A ridicat o a doua creangă (numărați, e a doua) și a strigat un descântec pe care și-l amintea din copilărie. Nu s-a întâmplat nimic. Bagheta era, din nou, o creangă. Începea să vadă un tipar și tiparul îl deprima.

LUCRURILE PE CARE LE-A APRECIAT

Ca să fim corecți, lumea asta avea și avantaje. Aici, de exemplu, nu existau două sute de episoade de filler în care toată lumea își amintește, în detaliu, ce s-a întâmplat acum trei episoade. Nimeni nu alerga cu mâinile întinse în spate. Și, cel mai important, nimeni nu-și convertea inamicii la prietenie printr-un monolog motivațional de patruzeci de minute. Se lupta, se termina, mergeai mai departe. Refreshing.

Se întreba, totuși, dacă lumea asta ascunde vreun secret uriaș care tot nu e dezvăluit după o mie de capitole. A întrebat un NPC. NPC-ul a repetat aceeași propoziție de trei ori și s-a întors cu spatele. Deci: da, probabil.

A încercat să traverseze un lac de pixeli înot. A aflat, exact ca un mâncător de fructe blestemate dintr-o poveste cu pirați, că înotul nu e o opțiune pentru el. De fapt, apa pur și simplu îl ștergea din existență la contact. Level design de treabă. A făcut ocolul.

MISIUNI SECUNDARE (pe care nu le-a cerut nimeni)

Un personaj cu un semn de exclamare deasupra capului i-a dat o misiune: „adu-mi zece cozi de lup". Alex a vânat lupi o oră întreagă. Fiecare lup avea, vizibil, exact o coadă. Rata de drop a cozilor era, inexplicabil, de patruzeci la sută. A ajuns la concluzia că lupii din universul ăsta își pierd coada doar din motive administrative.

La un moment dat, dintr-o vale, a răsunat un urlet de luptă: „PENTRU HOARDĂ!". Alex s-a întors, cu inima cât un purice, pregătit de război. Nu era nicio hoardă. Erau el, o piatră și trei ciuperci. A strigat înapoi „pentru hoardă", din solidaritate. Ciupercile nu au reacționat.

A vrut, la un moment dat, să-și construiască un adăpost. O voce metalică i-a spus, calm, că trebuie să construiască pyloni adiționali. Alex nu avea niciun pylon. Nu avusese niciodată un pylon. Nu înțelesese niciodată jocul ăla și, în cel mai nepotrivit moment, universul a decis să-i reamintească.

MINI-BOSS

La capătul nivelului îl aștepta, evident, un șef. O chestie enormă cu carapace și țepi, care mergea încolo și-ncoace pe un pod, ca și cum ăsta ar fi fost un plan de luptă și nu doar animația ei implicită. Alex nu avea sabie (avea o creangă), nu avea baghetă (avea a doua creangă) și avea un singur punct de viață, pentru că ciuperca îl părăsise cu mult timp în urmă.

A făcut singurul lucru pe care jocurile astea îl răsplătesc de patruzeci de ani: a sărit pe el în cap. A funcționat. Nimeni nu știe de ce săritul pe cap e o strategie militară validă, dar e, și cine ești tu să contești tradiția?

PRINȚESA E ÎN ALT CASTEL

Ușa s-a deschis. În spatele ei, castelul. În castel — un bilet. Pe bilet scria, cu litere de opt biți, că premiul e, de fapt, în alt castel. Bineînțeles. Mereu în alt castel. Alex începea să creadă că genul ăsta de relații la distanță e conceput special ca să te țină abonat.

Obosit, flămând (a doua oară — și în momentul ăla a înțeles exact din ce univers se trage el, de fapt), s-a uitat în jur după o soluție mai rapidă. Nu erau vulturi. Niciodată nu sunt vulturi când ai nevoie de ei ca să te ducă direct la destinație. Vulturii nu răspund niciodată la telefon.

În schimb, în colțul camerei, era o țeavă verde. Genul de țeavă în care, în aceste lumi, te arunci cu capul înainte fără să pui întrebări. Alex a pus, totuși, o întrebare: „unde duce?". Țeava nu a răspuns. Țevile nu răspund. A respirat adânc și a sărit.

GAME OVER? — CONTINUE? (Y/N)

A căzut prin întuneric mult mai mult decât ar fi trebuit să cadă cineva printr-o țeavă. Muzica de fundal, care avea patru note și i se lipise deja în cap pentru următorii douăzeci de ani, s-a oprit brusc.

A aterizat cu fața într-o iarbă. Iarbă înaltă. Iarbă înaltă, colorată, cu mult mai mulți pixeli decât își amintea că există. Undeva, aproape, ceva a foșnit.

Și, dintr-un difuzor invizibil, o voce veselă a anunțat:

„Un ceva sălbatic a apărut!"

Continue? (Y/N)

— Vol. 2 în curând. Alex nu are nici baghetă, nici sabie, nici bile de colecționat. Are două crengi și o rată de drop de patruzeci la sută. O să fie bine. Probabil.

---

Aventura lui Alex a început la o masă din Arcana Inn, cu o carte care lucea greșit. A ta poate începe la fel (garantăm că 99% dintre cărțile noastre nu te aspiră în multivers). Treci pe la noi, miercuri–duminică, 12:00–20:00, pe Bd. Ferdinand I 126A, și povestește-ne pe Instagram @arcanainn sau TikTok @arcana.inn în ce univers ai vrea să-l trimitem pe Alex în Vol. 2.